furculiță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FURCULÍȚĂ, furculițe, s. f. 1. Obiect (de metal) alcătuit dintr-un mâner și doi până la patru dinți, cu ajutorul căruia se duce mâncarea la gură; furcuță (
2). ◊
Loc. adj. În furculiță (sau
în furculițe) = (despre barbă) cu părțile laterale mai lungi decât mijlocul; (despre mustăți) cu capetele răsucite în sus.
2. Fiecare dintre cele două piese curbate, încrucișate la unul dintre capete, prin care este fixată inima carului pe podul osiei dinapoi, pentru a împiedica rotirea inimii în plan orizontal; gemănare. [
Pl. și:
furculiți] –
Furcă +
suf. -uliță.furculiță (Dicționaru limbii românești, 1939)furculíță f., pl.
e (d.
furcă. D. rom. vine: bg.
fŭrkulica, alb.
furkulitsa, ngr.
furkalitsa și
-ulitsa). Furcă mică, obișnuit cu patru dințĭ, de care oameniĭ se servesc la mîncat.
Barbă în furculiță, cu păru ca o furcă cu doĭ dințĭ.
furculiță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)furculíță s. f.,
g.-d. art. furculíței; pl. furculíțefurculiță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)furculiță f.
1. unealtă de masă, în forma unei furci mici, de apucat bucățile de carne;
2. după analogie, crestătură la vârful urechii vitelor; fig.
cu barba în furculiți.