furculiță - explicat in DEX

furculiță (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
FURCULÍȚĂ, furculițe, s. f. 1. Obiect (de metal) alcătuit dintr-un mâner și doi până la patru dinți, cu ajutorul căruia se duce mâncarea la gură; furcuță (2). ◊ Loc. adj. În furculiță (sau în furculițe) = (despre barbă) cu părțile laterale mai lungi decât mijlocul; (despre mustăți) cu capetele răsucite în sus. 2. Fiecare dintre cele două piese curbate, încrucișate la unul dintre capete, prin care este fixată inima carului pe podul osiei dinapoi, pentru a împiedica rotirea inimii în plan orizontal; gemănare. [Pl. și: furculiți] – Furcă + suf. -uliță.

furculiță (Dicționaru limbii românești, 1939)
furculíță f., pl. e (d. furcă. D. rom. vine: bg. fŭrkulica, alb. furkulitsa, ngr. furkalitsa și -ulitsa). Furcă mică, obișnuit cu patru dințĭ, de care oameniĭ se servesc la mîncat. Barbă în furculiță, cu păru ca o furcă cu doĭ dințĭ.

furculiță (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
furculíță s. f., g.-d. art. furculíței; pl. furculíțe

furculiță (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
furculiță f. 1. unealtă de masă, în forma unei furci mici, de apucat bucățile de carne; 2. după analogie, crestătură la vârful urechii vitelor; fig. cu barba în furculiți.