fulgera (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FULGERÁ, fúlger, vb. I.
1. Intranz. (La
pers. 3) A se produce fulgere în atmosferă. ◊
Expr. A tuna și a fulgera = (despre oameni; și la
pers. 1) a face scandal; a trânti și a bufni.
2. Intranz. Fig. A scânteia, a luci, a sclipi (ca un fulger). ♦ A se ivi sau a trece repede (ca fulgerul).
3. Tranz. Fig. A izbi pe cineva doborându-l cu o lovitură rapidă și puternică. ♦ A arunca asupra cuiva o privire iute și tăioasă; a țintui, a străpunge cu privirea. –
Lat. pop. fulgerare (
=fulgurare).
fulgera (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fulgerá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
fúlgerăfulgerà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)fulgerà v.
1. a lumina cu fulgere: fig.
ochii fulgerau EM.;
2. a lovi cu fulgerul, a trăsni:
3. a trece repede:
fulgeră săgeata ’n vânt AL.; fig.
mii de idei îmi fulgerau prin gând. [Lat. FULGERARE].