fruntar (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FRUNTÁR, fruntare, s. n. 1. Grindă principală care mărginește prispa în partea de sus și pe care se sprijină grinzile secundare ale casei.
2. Curea care leagă cele două părți laterale ale căpețelei și care trece peste fruntea calului. –
Lat. frontale sau
frunte +
suf. -ar.fruntar (Dicționaru limbii românești, 1939)fruntár n., pl.
e (lat.
frontale). La frîŭ, cureaŭa de la fruntea caluluĭ.
Ban. Grinda de deasupra ușiĭ. V.
fronton.fruntar (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)FRUNTAR (‹
frunte)
s. n. 1. Grinda principală care mărginește prispa în partea de sus și pe care se sprijină grinzile secundare ale casei.
2. Catapeteasmă.
3. Curea care leagă cele două părți laterale ale căpețelei, trecând peste fruntea calului.
4. Bentiță de mătase sau de catifea, brodată cu mărgele cu care se fixează pe frunte marama în portul popular din Muscel.
fruntar (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)fruntár, -e, s.n. –
1. Pragul de sus al porților de lemn, care leagă stâlpii; grindă; cunună, călăreț (Vad), grinda de sus (Breb), prazil (Leordina): „Fața fruntarului este, de multe ori, sculptată, iar marginea de jos și capetele sunt crestate sau rotunjite” (Nistor 1977: 22).
2. Butuc gros de lemn care delimitează vatra focului de restul colibei păcurărești (Georgeoni 1936). – Lat. frontale (Pascu, DA).
fruntar (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fruntár s. n.,
pl. fruntárefruntar (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)fruntar n.
1. cureaua de pe fruntea calului;
2. stratul pietrelor morii. [Lat. FRONTALE].