frige (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FRÍGE, frig, vb. III.
1. Tranz. A prepara un aliment (în special carne sau pește) prin expunere directă la acțiunea focului (în frigare, pe grătar etc.);
p. ext. a prăji în tigaie. ◊ Compus: (
fam.)
frige-linte s. m. invar. = om avar, zgârcit, harpagon.
2. Tranz. și
refl. A face să sufere sau a suferi o durere vie, o arsură la atingerea cu focul sau cu un obiect foarte fierbinte; a (se) arde. ◊
Expr. (
Tranz.)
A frige (pe cineva)
la inimă sau
a-i frige (cuiva)
inima = a provoca cuiva o durere vie, usturătoare; a provoca cuiva o mare suferință morală. ♦ (Despre alți agenți decât căldura; adesea
fig.) A provoca o senzație usturătoare (asemănătoare cu cea cauzată de o arsură).
3. Intranz. (Despre corpuri fierbinți) A iradia căldură mare; a dogori.
4. Refl. Fig. (
Fam.) A se păcăli, a se înșela, a rămâne păgubaș. [
Perf. s. fripsei, part. fript] –
Lat. frigere.frige (Dicționar gastronomic explicativ, 2003)FRÍGE vb. III. În gastronomie, mod de a prepara, în special carne, dar și alte alimente, prin expunere directă la radiații calorice, în diverse feluri:
la frigare = bucăți de alimente sau un animal întreg sunt infipte pe o vergea de lemn sau de metal;
la proțap = pe o vergea sprijinită de două crăcane;
la grătar = pe un grătar deasupra unor cărbuni încinși, la flacără de gaz sau pe un grătar electric; anumite alimente pot fi fripte direct pe jar, iar din carne se poate face friptură la cuptor, aceasta fiind din punct de vedere tehnic, de fapt, o coacere.
frige (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)fríge (fríg, frípt), vb. –
1. prăji. –
2. A coace. –
3. A arde, a face scrum. –
4. A pune la foc (pentru a tortura). –
5. A bate, a altoi, a ciomăgi, a face praf. –
6. A arde, a fi fierbinte. –
7. (
Refl.) A se arde, a se prăji. –
8. (
Refl.) A se păcăli, a rămîne păgubaș. –
9. (
Refl.) A pierde. –
Mr. frigu, fripșu, friptă; megl. frig, friș, fris. Lat. frῑgĕre (Pușcariu 648; Candrea-Dens., 642; REW 3510; DAR),
cf. alb. fergoń (Philippide, II, 643),
it. frigere, prov.,
fr. frire, cat. fregir, sp. freir, port. frigir. Der. frigare, s. f. (vergea de fier în care se înfige carnea spre a fi prăjită), cu
suf. -are, ca
vînzare, crezare (analogia cu
grătar, pe care o propune DAR nu constituie o explicație suficientă; după Pușcariu 650, din
lat. *
frῑgalis; după Candrea-Dens., 643, de la un
lat. *
frῑgaria);
frigăruie, s. f. (carne tăiată în bucăți mici și friptă la frigare);
frigări, vb. (a înfige;
refl. pop., a fi stăpînit de dorință);
frigătoare, s. f. (frigare;
Trans., plită de gătit);
înfrigări, vb. (a înfige);
friptoare, s. f. (
Trans., Banat, arșiță, căldură excesivă), de la
part. fript, cu
suf. -
oare; friptură, s. f. (carne friptă), cu
suf. -
ură, cf. băutură, căutătură, corcitură etc. (după Meyer-Lübke,
Rom. Gramm., II, 492; Pușcariu 654; Candrea-Dens., 654; REW 3508 și DAR, din
lat. frῑctūra, cf. mr. friptură și
frῑxūra ›
fr. fressure; însă această ipoteză nu este necesară);
fripturist, s. m. (persoană care profită de politică pentru interese personale);
fripturism, s. n. (politică a propriului interes).
frige (Dicționar de argou al limbii române, 2007)frige, frig I v. t. 1. a păcăli.
2. (
obs. – d. bărbați) a avea contact sexual cu o femeie.
II v. r. 1. a fi pățit, a se păcăli.
2. (
obs. – d. femei) a avea contact sexual cu un bărbat.
frige (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fríge (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. frig, imperf. 3
sg. frigeá, perf. s. 1
sg. fripséi, 1
pl. frípserăm; ger. frigấnd; part. friptfrige (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)frige v.
1. a coace pe frigare sau în cuptor;
2. a se arde:
și-a fript degetele; 3. fam. a păcăli rău, a înșela rău:
m’am fript; 4. fig. a cere cu urgență:
a frige pe cineva. [Lat. FRIGERE].