fragă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FRÁGĂ, fragi, s. f. 1. Partea comestibilă a fragului
1 (considerată în mod greșit drept fruct), compusă din receptaculul cărnos și roșu pe suprafața căruia se găsesc presărate fructele.
2. Compus:
fragă-tătărească = plantă erbacee cu frunze dințate, cu flori așezate la subsuoara frunzelor și cu fructe roșii (
Blitum virgatum).
3. (
Reg.; uneori determinat prin „de pom”) Dudă. [
Var.:
frag s. m.] –
Lat. fraga.fragă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)frágă (-gi), s. f. –
1. Fruct comestibil de plantă (Fragaria vesca, Fragaria elatior). –
2. (
Trans.) Dudă (Morus alba, Morus nigra). –
Mr. frangă, istr. frǫș. Lat. fragum (Pușcariu 639; Candrea-Dens., 630; REW 3480; DAR),
cf. it.,
sp. fraga, fr. fraise. Tratamentul romanic demonstrează că
pl. fraga a fost în general interpretat ca un
sing. f.; însă în
rom. există și forma paralelă
frag, s. m. –
Der. frag, s. m. (plantă erbacee al cărui fruct este fraga);
frăgar, s. m. (
Trans., dud);
frăget, s. n. (loc cu fragi);
frăguliță, s. f. (plantă, Adoxa moschatellina);
frăgurel, s. m. (plantă, Potentilla micrantha).
fragă (Dicționaru limbii românești, 1939)frágă f., pl.
ĭ. (V.
frag).
Vest. Fructu fraguluĭ.
fragă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)frágă (fruct)
s. f.,
g.-d. art. frágii; pl. fragi, art. frágilefragă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)fragă f. poamă roșie cu gustul dulce acrișor și foarte aromatic, fructul comestibil al arbustului
(Fragaria vesca): dulceață de fragi. [Lat. FRAGA].