frânge (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FRẤNGE, frâng, vb. III.
1. Tranz. A rupe (în două) un obiect prin lovire, îndoire sau apăsare puternică. ♦ A fractura un os,
p. ext. un membru al corpului. ◊
Expr. A-și frânge gâtul =
a) a muri într-un accident;
b) a-și compromite situația prin întreprinderi riscante.
A frânge (cuiva) gâtul = a omorî pe cineva.
A-și frânge mâinile = a-și împreuna mâinile și a-și îndoi cu putere degetele (ca expresie a durerii, a deznădejdii, etc.).
A frânge (sau,
refl.,
a i se frânge)
cuiva inima = a (se) mâhni peste măsură; a (se) înduioșa până la lacrimi. ♦
Refl. (Despre o masă de apă, despre valuri) A se lovi (de mal, de stânci, etc.), împrăștiindu-se în valuri mici. ♦
Tranz. și
refl. Fig. A (se) îndoi, a (se) apleca de mijloc.
2. Tranz. Fig. A înfrânge, a învinge; a birui (în luptă). –
Lat. frangere.frânge (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)frấnge (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. frâng, imperf. 3
sg. frângeá, perf. s. 1
sg. frânséi, 1
pl. frấnserăm; part. frântfrânge (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)frânge v.
1. a rupe ceva țeapăn;
2. a îndoi cu violență:
a-și frânge mâinile; 3. fig. a nimici, a sdrobi:
a frânge împotrivirile. [Lat. FRANGERE].