flintă - explicat in DEX

flintă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
FLÍNTĂ, flinte, s. f. Pușcă cu fitil, cu țeavă lungă, cocoș și cremene, folosită în trecut; sâneață. – Din magh. flinta. Cf. germ. Flinte.

flintă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
flíntă (flínte), s. f. – Pușcă, sîneață. Germ. Flinte (Cihac, II, 110; Gáldi, Dict., 176), prin intermediul mag., pol., cr. flinta.

flintă (Dicționaru limbii românești, 1939)
flíntă f., pl. e (pol. ceh. ung. flinta, d. germ. flinte, engl. flint, germ. de jos vlint, vgerm. și mgerm. flins, cremene, cu care luaŭ foc puștile vechĭ). Pușcă lungă din vechime.

flintă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
flíntă, -e, s.f. – (mil.) Pușcă cu țeavă lungă, prevăzută cu fitil, cocoș și cremene. În expr. a da (cuiva) o flintă = a-i da o palmă, a-l lovi cu palma: „Tu, babă! când ți-oi da o flintă, îi sări până la ceie casă” (A. Radu 1941: 12). Flintaru, poreclă în Moisei (Coman 2004). – Din germ. Flinte, cf. magh. flinta.

flintă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
flíntă (pușcă) s. f., g.-d. art. flíntei; pl. flínte

flintă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
flintă f. od. pușcă lungă haiducească: dați cu lăncile, dați cu flintele ! POP. [Nemț. FLINTE].