flaimuc (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)flaimúc s. m. Om prost, neghiob, nerod. – Origine necunoscută. Cuvântul a fost popularizat de Alecsandri, prin intermediul unui personaj numit Flaimuc (Șeineanu,
Semasiol., 172). Numele poate veni de la vreo comedie germană din vremea aceea; în compunerea lui s-ar putea recunoaște
germ. frei mucken „a bârfi neîngrădit”. Nu este posibilă interpretarea lui Scriban, care pleacă de la
germ. verflucher „blestemat” (
cf. Iordan,
BF, VII, 261). – [
3418]
flaimuc (Dicționar de argou al limbii române, 2007)flaimuc, flaimuci s. m. (deț.) scuipat, flegmă.
flaimuc (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)flaimuc m. Mold. nătăfleț:
mânca-te-ar moliile, flaimucule ! AL. [După numele unui personaj burlesc, doftorul Flaimuc, în Teatrul lui Alexandri].
flaĭmuc (Dicționaru limbii românești, 1939)flaĭmúc m. (germ.
verfluchter, o înjurătură care înseamnă „blestemat, afurisit, fire-ar al draculuĭ”, pe care Românu o pronunță
flaĭfluhter și o pune în gura unuĭ Neamț cam ridicul, ĭar din
flaĭfluhter a făcut
flaĭmuc, care e și numele doctoruluĭ Flaĭmuc, un personagiŭ burlesc din teatru lui Alexandri).
Iron. Filfison cam prost și ridicul.