fine (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FÍNE s. n. (
Livr.) Sfârșit. ◊
Loc. adv. În fine =
a) în sfârșit;
b) în concluzie. – Din
it. fine, fr. fin, enfin.fine (Dicționar de neologisme, 1986)FÍNE s.m. (
Liv.) Sfârșit. ◊
În fine = în sfârșit; (
muz.)
al fine = până la capăt. [< it.
fine, cf. fr.
fin, lat.
finis].
fine (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)fíne s. f. – Sfîrșit, final.
It. fine (
sec. XIX), și în parte și din
fr. fin. –
Der. (din
fr.)
final, adj.;
finalitate, s. f.;
finalist, s. m.;
fini, vb. (
înv., a termina).
fine (Marele dicționar de neologisme, 2000)FÍNE s. m. sfârșit. ♦ în ~ = în sfârșit; (muz.) al ~ = până la capăt. (< it.
fine)
fine (Dicționaru limbii românești, 1939)*fíne n. și f. fără pl. (lat.
finis, m. și f.; it.
fine, m. și f.; fr.
fin, f. V.
afin 2 și
confiniĭ). Sfîrșit, finit, extremitate.
În fine, în sfîrșit, în scurt, într´un cuvînt, la urma urmeĭ:
în fine (ce să maĭ lungesc vorba?), s´aŭ împăcat!fine (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fíne s. n.,
art. fínelefine (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)fine m. sfârșit.