filosof (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FILOSÓF, -OÁFĂ s. m. și
f. v. filozof.filosof (Dicționar de neologisme, 1986)FILOSÓF, -OÁFĂ s.m. și f. v.
filozof.
filosof (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)filosóf (filosófi), s. m. – Persoană care se ocupă cu filosofia, gînditor. –
Var. filozof, cu
der. –
Mr. filozuf. Gr. φιλόσοφος, în parte prin intermediul
fr. philosophe (Murnu 25). Apare din
sec. XVII. Este posibil să fi intrat în
rom. prin intermediul
lat. philosophus, al cărui rezultat normal, *
firosof nu s-a păstrat, dar care pare a fi atestat de calamburul
firoscos (‹
*firosof încrucișat cu
din fire scos), care se înțelege mai puțin dacă trebuie să plecăm de la
filosof. Contactul literar cu
ngr. a contribuit probabil la înlocuirea formei tradiționale cu cea modernă.
Der. filosofie, s. f., din
gr. φιλοσοφία (
sec. XVII), și modern din
fr. philosophie; filosofic, adj., din
fr. philosophique; filosofesc, adj. (
înv., filosofic);
filosofește, adv. (
înv., în chip filosofic);
filosofisi, vb. (
înv., a filosofa).
filosof (Dicționaru limbii românești, 1939)*filosóf, -oáfă s. (vgr.
philósophos). În vechime, cel care studia natura. Azĭ, cel care studiază filosofia.
Fig. Înțelept, resemnat, liniștit și retras. – Și
-zóf (după fr.). V.
filfison.filosof (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!filosóf / filozóf s. m.,
pl. filosófi / filozófi