fariseu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FARISÉU, farisei, s. m. 1. Membru al unei grupări politico-religioase la vechii evrei, care reprezenta interesele populației orășenești înstărite și care se caracteriza prin formalism exagerat în respectarea ritualului religios.
2. Fig. Om ipocrit, fățarnic, prefăcut. – Din
sl. fariseĩ.fariseu (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)fariséu (fariséi), s. m. –
1. Membru al unei grupări politico-religioase la vechii evrei. –
2. Om ipocrit, fățarnic.
Gr. φαρισαïος, prin intermediul
sl. farisĕi. Sec. XVI. –
Der. fariseean, adj. (
înv., de fariseu), din
sl. farisĕjaninŭ; farisesc, adj. (de fariseu);
fariseește, adv. (în mod ipocrit);
fariseism, s. n., din
fr. pharisaïme.fariseufariséu s.m.
1 (
la vechii evrei) Membru al unei grupări politico-religioase din Iudeea (apărută în sec. 2 î.Hr.) care reprezenta interesele populației orășenești înstărite și care respecta strict legea lui Moise, punând un accent exagerat (considerat adesea ipocrit) pe formele exterioare ale ritualului religios; fariseean. ◊
Duminica vameșului (și
a fariseului) v. vameș. ◊ Compar.
Ian taci, mă femeie,... nu mai face și tu atâta vorbă, ca fariseul cel fățarnic (CR.).
2 Fig. Om ipocrit, fățarnic, prefăcut. • pl.
-ei. / <sl. veche
фарнсєн, фарнсѢн, gr.
φαρισαĩοςfariseu (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)FARISÉU (‹
sl.)
s. m. 1. Membru al unei grupări minoritare active în cadrul iudaismului palestinian, până în anul 70
d. Hr. (căderea Ierusalimului), a cărei trăsătură distinctivă era respectarea strictă a Legii scrise (Tora) și a vechilor tradiții orale iudaice legate de ritualul purificării, regulile de alimentație etc. Deși în Evanghelii,
f. sunt criticați datorită formalismului lor rigid și orgoliul care derivă din el, fiind adversari ai lui Iisus Hristos, propovăduitorul Legii Noi. Deși în opoziție cu secta
saducheilor, s-au unit cu aceștia în momentul osândirii lui Iisus la moarte. Rigorismul lor a contribuit însă la supraviețuirea iudaismului.
2. Fig. Om ipocrit, fățarnic.
fariseu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)fariséu s. m.,
art. fariséul; pl. fariséi, art. fariséiifariseu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)fariseu m.
1. membrul unei secte judaice care făcea paradă de pietate exterioară;
2. fig. ipocrit:
cu fariseul cel fățarnic CR.
fariseu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)FARISÉU, farisei, s. m. 1. Membru al unei grupări minoritare active în cadrul iudaismului palestinian până la căderea Ierusalimului, a cărui trăsătură distinctivă era respectarea strictă a Legii scrise și a vechilor tradiții orale iudaice.
2. Fig. Om ipocrit, fățarnic, prefăcut. — Din
sl. fariseĭ.fariseŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*fariséŭ m. (mgr.
fariséos [scris
-saîos], d. vgr.
pharisaîos, care vine d. ebr.
ferușim, deosebițĭ, aramaic
parșî; vsl.
fariseĭ; lat.
pharisaeus. Cp. cu
troheŭ). La vechiĭ Jidanĭ, membru al partidului popular și național, care afecta o mare virtute.
Fig. Mare ipocrit. – L. V. și
fariseĭ (după vsl.). Voc.
-éule și
eĭe. – Supt [!] un rigorizm aparent, fariseiĭ îșĭ ascundeaŭ cele maĭ marĭ vițiĭ. Hristos, demascîndu-ĭ, îșĭ atrase ura lor. Unindu-se cu mariĭ preuți [!], eĭ instigară poporu contra luĭ și făcură să fie condamnat la răstignire. De atuncĭ, fariseŭ a ajuns să însemne „mare ipocrit”. V.
saducheŭ.