farfara - explicat in DEX

farfara (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
FARFARÁ, farfarale, s. f. (Fam. și peior.) Flecar, palavragiu; persoană care duce vorba de colo-colo, care deformează conținutul spuselor cuiva și le transmite astfel altora. – Din tc. farfara.

farfara (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)
farfará², adv. (pop. înv.) încoace și încolo, brambura; în expr. a umbla farfará = a umbla brambura.

farfara (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
farfará adj. – Guraliv, flecar, palavragiu. – Mr. fărfără. Tc. farfara, din arab. farfâr (Șeineanu, II, 168; REW 3194; Lokotsch 589), în parte prin intermediul ngr. φαρφαρᾶς, cf. bg. farfara. Aparțin aceluiași radical fanfară, s. f., din fr. fanfare și fanfaron, adj., din fr. fanfaron, cf. mr. fanfaron, din it.

farfara (Dicționar de argou al limbii române, 2007)
farfara, farfarale s. f. (peior.) 1. flecar, palavragiu. 2. persoană neserioasă în al cărui cuvânt nu poți avea încredere.

farfara (Dicționaru limbii românești, 1939)
farfará f. (turc. farfara, d. ar. ferfere, de unde și sp. fanfarron; ngr. farfarâs. V. fanfaron). Fam. Flecar, palavragiŭ.

farfara (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
farfará (fam.) s. f., art. farfaráua, g.-d. art. farfarálei; pl. farfarále, art. farfarálele

farfara (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
FARFARÁ, farfarale, s. f. (Fam. și peior.) Flecar, palavragiu; persoană care duce vorba de colo-colo, care deformează conținutul spuselor cuiva și le transmite astfel altora. — Din tc. farfara.

farfarà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
farfarà adv. și m. 1. încoace și încolo: a umbla farfara; 2. toacă-gura. [Turc. FARFARA].