făcător (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)FĂCĂTÓR, -OÁRE, făcători, -oare, adj.,
s. m. și
f. (Rar) (Persoană) care face, creează, realizează ceva. Compuse:
făcător-de-bine = binefăcător.
Făcător-de-rele = răufăcător. –
Face +
suf. -ător.făcătorfăcătór, -oare adj., s.m., s.f. 1 adj., s.m., s.f. (
arh.; astăzi iron.; urmat de determ. introduse prin prep. „de”) (Persoană) care face, creează, realizează ceva.
Domnul bău din apă și-și spălă fața sa cea sfântă și luminată și mânele sale făcătoare de minuni (EMIN.).
I-am spus că sunt dogar, făcător de butoaie (SAHIA). ◊ Compuse:
făcător-de-bine = binefăcător;
făcător-de-rele = răufăcător; (
înv., pop.)
făcător-de-minuni = taumaturg; (
înv.)
făcător-de-pace = pacificator.
2 adj. Făcător (sau
făcătoare)
de minuni = (
despre obiecte de cult, mai ales despre icoane)
a) prin care se manifestă voința divină;
b) care vindecă în mod miraculos;
c) care face lucruri ieșite din comun. • pl.
-ori, -oare. /
face +
-ător. („DEXI – Dicționar explicativ ilustrat al limbii române”, Ed. ARC & GUNIVAS, 2007)
făcător (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)făcătór (rar)
adj. m.,
s. m.,
pl. făcătóri; adj. f.,
s. f. sg. și
pl. făcătoárefăcător (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)făcător m. cel ce face:
făcător de rele.făcător (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)FĂCĂTÓR, -OÁRE, făcători, -oare, adj.,
s. m. și
f. (Rar) (Persoană) care face, creează, realizează ceva. ◊ Compuse:
făcător-de-bine = binefăcător.
Făcător-de-rele = răufăcător. —
Face +
suf. -ător.