eșarpă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)EȘÁRPĂ s. f. v. eșarfă.eșarpă (Dicționar de neologisme, 1986)EȘARPĂ s.f. 1. Direcție de tragere, înclinată față de front și care străbate în diagonală poziția inamică.
2. Eșarfă (
2) [în DN]. [< fr.
(en) écharpe].
eșarpă (Marele dicționar de neologisme, 2000)EȘÁRPĂ s. f. direcție de tragere, înclinată față de front și care străbate în diagonală poziția inamică. (< fr.
écharpe)
eșarpă (Dicționaru limbii românești, 1939)*eșárpă f., pl.
e (fr.
écharpe, care însemna la început „pungă atîrnată de gît”, d. vgerm.
skerpa; ngerm.
scherbe, eșarpă, e luat înapoĭ de pe fr. V. și
hîrb). Fîșie, bandă de stofă, cordon care se poartă de la umăr spre șold saŭ ca cingătoare ca semn distinctiv:
eșarpă de primar. Fîșie care susține un braț rănit. – Și
eșarfă (rus.
šarf).
eșarpă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)eșárpă (direcție de tragere)
s. f.,
g.-d. art. eșárpei; pl. eșárpeeșarpă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)eșarpă f.
1. fășie lată de stofă:
eșarpă de primar; 2. podoabă ce poartă femeile;
3. fășie petrecută după gât spre a sprijini un braț bolnav (= fr.
écharpe).
eșarpă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)EȘÁRPĂ s. f. v. eșarfă.