existențialism (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)EXISTENȚIALÍSM s. n. Doctrină filozofică conform căreia reală este numai existența umană, trăirea afectivă a existenței de către individ. [
Pr.:
eg-zis-ten-ți-a-] – Din
fr. existentialisme, germ. Existentialismus.existențialism (Dicționar de neologisme, 1986)EXISTENȚIALÍSM s.n. Curent filozofic idealist contemporan, generat de criza societății burgheze și reprezentat prin mai multe direcții, care au în comun propagarea unei concepții tragice asupra existenței, preconizarea utopică a dobândirii libertății, a ființării „autentice”, prin desprinderea individului de contextul relațiilor social-istorice. [Pron.
eg-zis-ten-ți-a-. / cf. germ.
Existentialismus, fr.
existentialisme].
existențialism (Marele dicționar de neologisme, 2000)EXISTENȚIALÍSM s. n. curent filozofic contemporan care propagă o concepție tragică asupra existenței, generată de sentimentul înstrăinării individului și care preconizează utopic dobândirea libertății, prin desprinderea de relațiile social-istorice concrete. (< fr.
existentialisme, germ.
Existentialismus)
existențialism (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)EXISTENȚIALÍSM (‹
fr.,
germ.)
s. n. Curent filozofic contemporan ce evidențiază și justifică importanța existenței individuale și caracterul ei ireductibil. Termenul de
e. se aplică în general ideilor filozofice ale lui K. Japers, J.P. Sartre,
M. Heidegger,
N. Berdeaev,
G. Marcel,
L. Șestov,
M. Merleau-Ponty ș.a. Ca precursor principal este revendicat S. Kierkegaard, care a deplasat interesul filozofic asupra trăirilor umane. În sens strict,
e. desemnează doctrina filozofică a lui J.P. Sartre (pe care o găsim și în teatrul și romanele sale) ca expresie metafizică a credinței în libertatea absolută.
E. a influențat literatura (A. Camus, Simone de Beauvoir), psihanaliza (
L. Binswanger), teologia (P. Tillich, R. Bultmann,
M. Buber). ◊
E. creștin = formă a
e. care se oprește asupra persoanei umane și a dorinței acesteia de a-l căuta pe Dumnezeu (
N. Berdeaev,
G. Marcel) sau asupra depărtării dintre omul vinovat și Dumnezeul omnipotent (S. Kierkegaard, K. Barth).
existențialism (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)existențialísm [
x pron. gz]
(-ți-a-) s. n.existențialism (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)EXISTENȚIALÍSM s. n. Titulatură aplicată unor filosofii care evidențiază și justifică importanța existenței individuale și caracterul ei ireductibil. [
Pr.:
eg-zis-ten-ți-a-] — Din
fr. existentialisme, germ. Existentialismus.