eres (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)ERÉS, eresuri, s. n. Credință în forțe miraculoase, supranaturale; concepție falsă (transformată în deprindere); prejudecată, superstiție, eroare. ♦
Fig. Ceea ce se abate de la concepțiile comune (ale unei societăți);
p. ext. rătăcire, păcat. – Din
sl. eresĭ.eres (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)erés (erésuri), s. n. – Erezie, greșeală. –
Var. (
înv.)
eresă, ires. Gr. αιρεσις (
sec. XVII;
cf. Iordan,
Dift. 145; Murnu 22). Este dublet de la
erezie, s. f., din
fr. hérésie. –
Der. ereziarh, s. m. (autor al unei erezii);
eretic (
var. înv. iritic),
adj. (adept al unei erezii);
irează, s. f. (monstru, grozăvie), pentru a cărui
der. cf. Scriban,
Arhiva, 1921, 73.
eres (Dicționaru limbii românești, 1939)erés n., pl.
urĭ (vsl.
ĭeresĭ, rus.
erésĭ, d. vgr.
῾aíresis, erezie. V.
pro-eres).
Pop. Superstițiune. – În Munt. Și
ires, erez și
irez.eres (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)erés s. n.,
pl. erésurieres (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)eres n. credință populară, superstițiune:
povești și doine, ghicitori, eresuri EM. [Vechiu-rom.
eres, eresie, de origină slavo-greacă].
eres (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)ERÉS, eresuri, s. n. Credință în forțe miraculoase, supranaturale; concepție falsă (transformată în deprindere); prejudecată; superstiție; eroare. ♦
Fig. Ceea ce se abate de la concepțiile comune (ale unei societăți);
p. ext. rătăcire, păcat. — Din
sl. eresĭ.