eponim (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)EPONÍM, -Ă, eponimi, -e, s. m.,
adj. 1. S. m. Magistrat care, în antichitate, dădea numele său anului.
2. Adj. Care dă numele său unui oraș, unei regiuni etc. – Din
fr. éponyme.eponim (Dicționar de neologisme, 1986)EPONÍM s.m. Magistrat care, în cetățile Greciei antice și în vechea Romă, dădea numele său anului; (mai ales) primul dintre cei nouă arhonți ai Atenei sau unul dintre cei doi consuli ai Romei, care dădea numele său anului. //
adj. Care dă numele său unui loc, unui oraș etc. [< fr.
éponyme, cf. gr.
epi – pe,
onoma – nume].
eponim (Marele dicționar de neologisme, 2000)EPONÍM, -Ă I.
adj. care dă numele său unui loc, unui oraș etc. II. s. m. 1. (ant.) magistrat care dădea numele său anului; primul dintre cei nouă arhonți ai Atenei sau unul dintre cei doi consuli ai Romei, care dădea numele său anului. 2. termen pentru desemnarea unei stațiuni arheologice unde a fost cercetată prima dată o cultură materială și care, ca urmare, a dat numele culturii. (< fr.
éponyme, gr.
eponymos)
eponim (Dicționaru limbii românești, 1939)*eponím, -ă adj. (vgr.
epónymos, d.
epí, pe, și
ónoma, nume. V.
ano-, pseudó- și
sino-nim).
Arhont eponim, în vechea Atenă, arhontu care dădea anuluĭ numele luĭ.
eponim (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!eponím (e-po-/ep-o-) adj. m.,
s. m.,
pl. eponími; adj. f. eponímă, pl. eponímeeponim (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)eponim a. și m. acela din arhonții greci care dedea anului numele său.
eponim (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)EPONÍM, -Ă, eponimi, -e, s. m.,
adj. 1. S. m. Magistrat care, în Antichitate, dădea numele său anului.
2. Adj. Care dă numele său unui oraș, unei regiuni etc. — Din
fr. éponyme.