epodă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)EPÓDĂ, epode, s. f. 1. (În teatrul antic) Partea a treia și ultima a cântecului unui cor, după strofă și antistrofă.
2. Poezie lirică compusă din distihuri. – Din
fr. épode, lat. epodos.epodă (Dicționar de neologisme, 1986)EPÓDĂ s.f. 1. (
În teatrul antic grecesc) A treia parte a cântecului unui cor, după strofă și antistrofă.
2. Poezie lirică cu caracter satiric, compusă din distihuri. [Cf. fr.
épode, lat., gr.
epodos <
epi – deasupra,
ode – cântec].
epodă (Marele dicționar de neologisme, 2000)EPÓDĂ s. f. 1. (în corurile tragediei grecești) parte lirică ce se cânta după strofă și antistrofă. 2. cuplet liric compus din versuri inegale. 3. mic poem satiric. (< fr.
épode, lat., gr.
epodos)
epodă (Dicționaru limbii românești, 1939)*epódă f., pl.
e (vgr.
epodós și
epodé). În odele și corurile tragice ale vechilor Grecĭ, stanța care se cînta după strofă și antistrofă. Mică poemă satirică scrisă de poetu roman Orațiŭ:
epodele luĭ Orațiŭ.epodă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)epódă s. f.,
g.-d. art. epódei; pl. epódeepodă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)epodă f.
1. a treia parte a unui cântec grec, după strofă și antistrofă;
2. numele poeziilor din ultima carte a
Odelor lui Horațiu.
epodă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)EPÓDĂ, epode, s. f. 1. (În teatrul antic grec) Partea a treia și ultima a cântecului unui cor, după strofă și antistrofă.
2. Poezie lirică compusă din distihuri. — Din
fr. épode, lat. epodos.