epitet - explicat in DEX

epitet (Dicționarul limbii române moderne, 1958 (cu ortografie modificată conform normelor din 1993))
EPITÉT, epitete, s. n. Determinant expresiv, de obicei cu funcțiune de adjectiv, pus pe lângă un substantiv. – Fr. épithète (lat. lit. epitheton).

epitet (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
EPITÉT, epitete, s. n. Determinant expresiv pus pe lângă un substantiv sau pe lângă un verb pentru a scoate în evidență mai nuanțat o trăsătură a obiectului sau a acțiunii și pentru a da mai multă expresivitate artistică creației respective. ♦ Calificativ elogios sau injurios dat cuiva. – Din fr. épithète, lat. epitheton.

epitet (Dicționar de neologisme, 1986)
EPITÉT s.n. (Lit.) Cuvânt așezat lângă un substantiv pentru a-l lămuri, a-l determina cât mai nuanțat. ♦ Calificativ. [Pl. -te (rar) -turi. / < fr. épithète, it. epiteto, cf. gr. epitheton – adăugat].

epitet (Marele dicționar de neologisme, 2000)
EPITÉT s. n. figură de stil constând în alăturarea unui cuvânt de un altul pentru a-l lămuri, a-l determina cât mai nuanțat. ◊ calificativ. (< fr. épithète, lat. epithetum, gr. epitheton)

epitet (Dicționaru limbii românești, 1939)
*epitét n., pl. e (vgr. epítheton). Cuvînt care califică: acestuĭ rege i s’a dat epitetu de „mare”.

epitet (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
epitét s. n., pl. epitéte

epitet (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
epitet n. vorbă ce servă a califica.

epitet (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
EPITÉT, epitete, s. n. Determinant expresiv pus pe lângă un substantiv sau pe lângă un verb pentru a scoate în evidență mai nuanțat o trăsătură a obiectului sau a acțiunii și pentru a da mai multă expresivitate artistică creației respective. ♦ Calificativ elogios sau injurios dat cuiva. — Din fr. épithète, lat. epitheton.