edificiu (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)EDIFÍCIU, edificii, s. n. Clădire mare, construcție impunătoare (adăpostind o instituție). – Din
fr. édifice, lat. aedificium.edificiu (Dicționar de neologisme, 1986)EDIFÍCIU s.n. Clădire impunătoare, de mari proporții. [Pron.
-ciu. / < lat.
aedificium, cf. it.
edificio, fr.
édifice].
edificiu (Marele dicționar de neologisme, 2000)EDIFÍCIU s. n. clădire impunătoare, de mari proporții. (< lat.
aedificium, fr.
édifice)
edificiŭ (Dicționaru limbii românești, 1939)*edifíciŭ n. (lat.
aedi-ficium). Zidire mare (palat, templu).
Fig. Instituțiune:
edificiŭ social. V.
hardughie.edificiu (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)edifíciu [
ciu pron. ciu]
s. n.,
art. edifíciul; pl. edifícii, art. edifíciile (-ci-i-)edificiu (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)edificiu n.
1. clădire mare (palat, templu, etc.);
2. fig. lucruri dispuse și combinate cu artă:
edificiu social; 3. așezământ, instituțiune:
edificiu feudal.edificiu (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)EDIFÍCIU, edificii, s. n. Clădire publică mare, construcție impunătoare (adăpostind o instituție). — Din
fr. édifice, lat. aedificium.