dăinuitor (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DĂINUITÓR, -OÁRE, dăinuitori, -oare, adj. Care dăinuiește; durabil, trainic, persistent. [
Pr.:
-nu-i-] –
Dăinui +
suf. -tor.dăinuitor (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dăinuitór (dăi-nu-i-) (rar)
adj. m.,
pl. dăinuitóri; f. sg. și
pl. dăinuitoáredăinuitor (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DĂINUITÓR, -OÁRE, dăinuitori, -oare, adj. Care dăinuiește; durabil, trainic, persistent. [
Pr.:
-nu-i-]
—Dăinui +
suf. -tor.