dăinui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DĂINUÍ, dăinuiesc, vb. IV.
Intranz. 1. (La
pers. 3) A continua să existe, să se mențină; a ține, a dura, a persista.
2. (Rar; despre ființe) A trăi, a exista. [
Prez. ind. și:
dắinui] – Din
scr. danovati.dăinui (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dăinuí (dăinuiésc, dăinuít), vb. –
1. A dura. –
2. A se prelungi, a ființa.
Sb. danovati, danujem (Candrea; Scriban). După Șeineanu, II, 152 și Pascu, II, 130, din
tc. dayanmak „a dura”; ipoteză improbabilă. –
Der. dăinuitor, adj. (trainic, persistent).
dăinui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)!dăinuí (a ~) (dăi-) vb.,
ind. prez. 3
dắinuie, imperf. 3
sg. dăinuiá; conj. prez. 3
să dắinuiedăinui (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dăinuí v. a dura, a subzista:
de n’ar avea cu ce să dăinuească ISP. [Bulg.
DANOVATl].
dăinui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DĂINUÍ, dắinui, vb. IV.
Intranz. 1. (La
pers. 3) A continua să existe, să se mențină; a ține, a dura, a persista.
2. (Rar; despre ființe) A trăi, a exista. [
Pr.:
dăi-. –
Prez. ind. și:
dăinuiesc] — Din
sb. danovati.