duh (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DUH, duhuri, s. n. 1. (În superstiții) Ființă supranaturală, imaterială; arătare, strigoi, stafie. ◊
Sfântul Duh = una dintre cele trei ipostaze sub care este înfățișată trinitatea divină în creștinism. ♦ Spirit rău, drac, diavol.
2. Suflet, spirit (al unei ființe). ♦ (
Înv.) Respirație, suflare, răsuflare. ◊
Loc. adv. Într-un duh = foarte repede. ◊
Expr. A-și da duhul = a muri. ♦ (
Înv.) Duhoare.
3. Capacitate intelectuală, minte, inteligență; umor, spirit. ◊
Loc. adj. De duh = spiritual, inteligent.
Cu (sau
plin de)
duh = cu spirit, inteligent, subtil, spiritual. ◊
Expr. Sărac cu duhul = prost, naiv, simplu. ♦
Fig. Idee, aspirație.
4. (
Înv.) Caracter, fire, natură, temperament. ◊
Loc. adv. Cu duhul blândeții = blând, binevoitor. ♦ Notă caracteristică, specific. ♦ Sens adevărat al unui text, esență; intenție. – Din
sl.duhŭ.duh (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)duh (dúhuri), s. n. –
1. Respirație, suflare. –
2. Suflet, spirit. –
3. Spirit, suflet fără trup. –
4. Spirit, inteligență, agerime. –
5. Intenție. –
6. (
Mold.) Reputație, faimă. –
Mr. duh. Sl. duchŭ (Miklosich,
Slaw. Elem., 22; Miklosich,
Lexicon, 182; Cihac, II, 104),
cf. bg. duh „spirit”,
slov.
duh „miros”. Ultimul sens este rezultatul unei confuzii cu
buh. Este dublet de la
duși, s. m. pl. (dispoziție). –
Der. duhăi (
var. duhli, duhlui, duhni),
vb. (a mirosi urît, a puți), prin intermediul
suf. expresive,
cf. sl. dychati, duchati, dŭchnąti „a respira”,
rus. tuchnutĭ „a putrezi”;
duhl(u)it, adj. (
Mold., puturos);
duhliu, adj. (spiritual, pătrunzător);
duhoare, s. f. (putoare, miros urît),
der. cu
suf. -
oare (după Conev 98, din
sl. dŭchorĭ; după Pușcariu,
Dacor., VII, 469, și Candrea, rezultat din încrucișarea cu
putoare; dar semantismul este normal, fără a avea în vedere această posibilitate),
cf. dihor; duhorî, vb. (a puți);
duhoniță, s. f. (sac pentru seu),
cf. dohotniță; duhnet, s. n. (putoare);
tihoare (
var. tigoare),
s. f. (lighioană, vietate), formație paralelă cu
duhoare și
dihor, ca
rus. tuchnutĭ „a putrezi”,
rut. tuchnuti „a mirosi urît”, față de
slov.
duhneti; tihoarcă (
var. tohoarcă),
s. f. (cojoc de piele de miel, folosit de ciobanii din
Mold. și
Trans.), pare cuvînt identic cu cel alterior. –
Cf. dohot, duhovnic, dușcă.duh (Dicționaru limbii românești, 1939)duh n., pl.
urĭ (vsl. bg. rus.
duhŭ. V.
nă-, pro- și
ză-duf, văzduh, dihanie, duhnesc, dușcă, înăduș). Spirit, inspirațiune:
duhu sfînt. Spirit, diavol:
un duh necurat. Spirit, vorbă de spirit:
om cu (saŭ
de)
duh. (Iron.)
A-țĭ da duhu, a muri.
Cu duhu blîndețiĭ, cu blîndeță (în vorbă, în procedură). – În vest și
duf, puterea vinuluĭ la beție (Iov. 142).
duh (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)duh s. n.,
pl. dúhuriduh (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)duh n.
1. spirit;
duh rău, sfântul Duh; 2. suflare de vieață, suflet:
a-și da duhul; 3. agerime de minte, istețime:
om cu duh, vorbă de duh; 4. pornire sufletească, pasiune:
duhul blândeții. [Slav. DUHŬ].
duh (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DUH, duhuri, s. n. 1. (În superstiții) Ființă supranaturală, imaterială; arătare, strigoi, stafie. ◊
Sfântul Duh = una dintre cele trei ipostaze sub care este înfățișată Trinitatea divină în creștinism. ♦ Spirit rău; drac, diavol.
2. Suflet, spirit (al unei ființe). ♦ (
Înv.) Respirație, suflare, răsuflare. ◊
Loc. adv. Într-un duh = foarte repede. ◊
Expr. A-și da duhul = a muri. ♦ (
Înv.) Duhoare.
3. Capacitate intelectuală; minte, inteligență; umor, spirit. ◊
Loc. adj. De duh = spiritual, inteligent.
Cu (sau
plin de)
duh = cu spirit, inteligent, subtil, spiritual. ◊
Expr. Sărac cu duhul = prost; naiv; simplu. ♦
Fig. Idee, aspirație.
4. (
Înv.) Caracter, fire, natură; temperament. ◊
Loc. adv. Cu duhul blândeții = blând, binevoitor. ♦ Notă caracteristică; specific. ♦ Sens adevărat al unui text, esență; intenție.
— Din
sl. duhŭ.