doinire(Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998) DOINÍRE,doiniri, s. f. Faptul de a doini; (concr.) doină. – V. doini.
doinire(Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005) doiníre s. f., g.-d. art. doinírii; pl. doiníri
doinire(Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009) DOINÍRE,doiniri, s. f. Faptul de a doini; (concr.) doină. — V. doini.