docil - explicat in DEX

docil (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
DOCÍL, -Ă, docili, -e, adj. (Adesea adverbial) Care se supune la orice cu ușurință, fără să protesteze; supus, ascultător. – Din fr. docile, lat. docilis.

docil (Dicționar de neologisme, 1986)
DOCÍL, -Ă adj. Supus, ascultător, blând. [Cf. fr. docile, lat. docilis].

docil (Marele dicționar de neologisme, 2000)
DOCÍL, -Ă adj. (și adv.) supus, ascultător, obedient; maleabil. (< fr. docile, lat. docilis)

docil (Dicționaru limbii românești, 1939)
* dócil, -ă adj. (lat. dócilis, d. docére, a învăța, a instrui. V. doctor). Blînd, supus, ușor de condus: copil, cal docil. Adv. Cu docilitate. – Și docíl (după fr.).

docil (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
docíl adj. m., pl. docíli; f. docílă, pl. docíle

docil (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
docil a. ușor de condus: copil, cal docil.

docil (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
DOCÍL, -Ă, docili, -e, adj. (Adesea adverbial) Care se supune la orice cu ușurință, fără să protesteze; supus, ascultător. — Din fr. docile, lat. docilis.