dizgrația (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DIZGRAȚIÁ, dizgrațiez, vb. I.
Tranz. A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. [
Pr.:
-ți-a] – Din
fr. disgracier (după
dizgrație).dizgrația (Dicționar de neologisme, 1986)DIZGRAȚIÁ vb. I. tr. (
Uneori ironic) A înceta de a mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. [Pron.
-ți-a, p.i. 3,6
-iază, ger.
-iind, var.
dezgrația vb. I. / < it.
disgraziare, fr.
disgracier, după
grație].
dizgrația (Marele dicționar de neologisme, 2000)DIZGRAȚIÁ vb. tr. a nu mai favoriza pe cineva, a-l arunca în dizgrație. (după fr.
disgracier)
dizgrația (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dizgrațiá (a ~) (-ți-a) vb.,
ind. prez. 3
dizgrațiáză, 1
pl. dizgrațiém (-ți-em); conj. prez. 3
să dizgrațiéze; ger. dizgrațiínd (-ți-ind)dizgrația (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DIZGRAȚIÁ, dizgrațiez, vb. I.
Tranz. A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. [
Pr.:
-ți-a] — Din
fr. disgracier (după
dizgrație).