dizgrația (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DIZGRAȚIÁ, dizgrațiez, vb. I.
Tranz. A lipsi pe cineva de bunăvoința, de favoarea de care s-a bucurat până atunci, a-i retrage favoarea. [
Pr.:
-ți-a] – Din
fr. disgracier (după
dizgrație).