dislocație (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DISLOCÁȚIE, dislocații, s. f. (Rar) Dislocare. – Din
fr. dislocation.dislocație (Dicționar de neologisme, 1986)DISLOCÁȚIE s.f. Dislocare. ♦ Defect de structură al unui cristal, constând în perturbarea distribuției atomilor. [Gen.
-iei, var.
dislocațiune s.f. / < fr.
dislocation].
dislocație (Marele dicționar de neologisme, 2000)DISLOCÁȚIE s. f. 1. dislocare. 2. defect de structură al unui cristal constând în perturbarea distribuției atomilor. (< fr.
dislocation)
dislocație (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)DISLOCÁȚIE (‹
fr.)
s. f. 1. Defect structural microscopic al unui cristal rezultat din alunecarea unui semiplan atomic în rețeaua cristalină (
d. de margine) sau prin translația unei părți limitate din cristal în raport cu partea cu care se învecinează (
d. în spirală).
2. (GEOL.) Modificarea poziției, inițial orizontală, a unui element geologic (structură, masiv, strat) prin deformare plastică sau rupturală. Se formează cute (dislocații plicative sau de cutare tangențială) sau fracturi (dislocații disjunctive, radiare sau rupturale).
dislocație (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dislocáție (rar)
(-ți-e) s. f.,
art. dislocáția (-ți-a), g.-d. art. dislocáției; pl. dislocáții, art. dislocáțiile (-ți-i-)dislocație (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DISLOCÁȚIE, dislocații, s. f. (Rar) Dislocare. — Din
fr. dislocation.