dihonie (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DIHÓNIE, dihonii, s. f. (
Reg.) Neînțelegere care degenerează în vrajbă. – Din
ngr. dihónia.dihonie (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)dihónie (dihónii), s. f. – Neînțelegere, ceartă.
Ngr. διχόνια (Tiktin; Gáldi 172; Roesler 566).
dihonie (Dicționaru limbii românești, 1939)dihónie f. (ngr.
dihónia, vgr.
dihónoia. V.
metanie, pronie).
Rar azĭ. Discordie.
dihonie (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dihónie (vrajbă) (
reg.)
(-ni-e) s. f.,
art. dihónia (-ni-a), g.-d. art. dihóniei; pl. dihónii, art. dihóniile (-ni-i-)dihonie (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dihonie f. neînțelegere, vrajbă:
ca să se mântue toată dihonia Cr. [Gr. mod.].
dihonie (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DIHÓNIE, dihonii, s. f. (
Reg.) Neînțelegere care degenerează în dușmănie. — Din
ngr. dihónia.