dibuĭ - explicat in DEX

dibui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
DIBUÍ, díbui, vb. IV. 1. Intranz. A merge cu nesiguranță, șovăielnic, căutând un drum. ♦ Tranz. și intranz. A căuta cu nesiguranță; a căuta pipăind prin întuneric. ◊ Expr. Pe dibuite = pipăind, căutând cu mâinile, fără sa vadă; la întâmplare, la nimereală. 2. Intranz. A nimeri. 3. Tranz. A da de urma cuiva care se ascunde; a găsi, a descoperi, a afla, a dibăci. [Prez. ind. și dibuiesc] – Et. nec.

dibui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
dibuí (a ~) vb., ind. prez. 3 sg. díbuie/dibuiéște, imperf. 3 sg. dibuiá; conj. prez. 3 să díbuie/să dibuiáscă

dibui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
DIBUÍ, díbui, vb. IV. 1. Intranz. A merge cu nesiguranță, șovăielnic, căutând un drum. ♦ Tranz. și intranz. A căuta cu nesiguranță; a căuta pipăind prin întuneric. ◊ Loc. adv. Pe dibuite = pipăind, căutând cu mâinile, fără să vadă; la întâmplare, la nimereală. 2. Intranz. A nimeri. 3. Tranz. A da de urma cuiva care se ascunde; a găsi, a descoperi, a afla, a dibăci. [Prez. ind. și: dibuiesc] — Et. nec.

dibuĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)
díbuĭ și -ĭésc, a -í v. intr. (vsl. udĕbnonti, a se furișa, bg. dĕbnŭ, pîndesc, dĕbŭ, mă furișez, rus. dial. dýbatĭ, a merge în vîrfu degetelor, a merge cu greŭ. Bern. 1, 191 și 248. V. diba 1).Pipăi pin întuneric. Pe dibuite, pipăind, pe nemeritate, la noroc. V. tr. Găbuĭesc, pun mîna, prind.

dibuì (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
dibuì v. a pipăi prin întunerec, a căuta să afle pipăind: ea mergea dibuind prin pădure ISP. [Origină necunoscută].