diblă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DÍBLĂ, dible, s. f. (
Pop. sau
peior.) Vioară. –
Cf. scr. diple „cimpoi”.
diblă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)díblă (díble), s. f. – Vioară. –
Var. diplă. Sb.,
slov.
dipla „fluier” (Miklosich,
Slaw. Elem., 21; Tiktin; Candrea), din
ngr. δίπλα (Vasmer,
Gr., 53);
cf. germ. Diple. După Graur 150, din
țig. dibla. –
Der. diblar, s. m. (violonist);
diblaș, s. m. (violonist).
diblă (Dicționar de argou al limbii române, 2007)diblă, dible s. f. 1. vioară, scripcă.
2. cap, țeastă.
diblă (Dicționaru limbii românești, 1939)díblă V.
diplă.diblă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)díblă (
pop.)
(di-blă) s. f.,
g.-d. art. díblei; pl. díblediblă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)diblă (diplă) f. vioara lăutarului:
lăutarii cu diblele și cu surlele OD. [Slovean DIBLA, țeavă de suflat (serb. DIPLE, cimpoiu)].
diblă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DÍBLĂ, dible, s. f. (
Pop. sau
peior.) Vioară. —
Cf. sb. diple „cimpoi”.