deprindere (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DEPRÍNDERE, deprinderi, s. f. 1. Faptul de
a (se) deprinde. 2. Obișnuință, obicei.
3. Ușurință căpătată de-a lungul timpului într-o îndeletnicire oarecare; pricepere, destoinicie, dexteritate.
4. (Rar) Practică obișnuită într-o îndeletnicire oarecare; exercițiu. –
V. deprinde.deprindere (Dicționaru limbii românești, 1939)depríndere f. Acțiunea de a deprinde, exercițiŭ:
deprindere la luptă, la scris. Temă, exercițiŭ de gramatică:
deprindere de tradus (ca să fie tradusă). Obișnuință, abitudine:
deprinderea e altă natură. Obiceĭ:
deprindere bună, deprinderea rea (nărav).
deprindere (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)depríndere (de-prin-) s. f.,
g.-d. art. deprínderii; pl. deprínderideprindere (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)deprindere f.
1. dispozițiune, ușurință dobândită prin repețirea aceloraș acte:
deprinderea este o a doua natură; 2. țendența de a face adesea aceleași lucruri:
deprinderi bune, rele; 3. exercițiu.
deprindere (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DEPRÍNDERE, deprinderi, s. f. 1. Faptul de
a (se) deprinde. 2. Obișnuință, obicei.
3. Ușurință căpătată de-a lungul timpului într-o îndeletnicire, profesie oarecare; pricepere, destoinicie, dexteritate.
4. (Rar) Practică obișnuită într-o îndeletnicire, ocupație oarecare; exercițiu. —
V. deprinde.