depravațiune(Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998) DEPRAVAȚIÚNE,depravațiuni, s. f. Depravare. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. dépravation, lat. depravatio, -onis.
depravațiune(Dicționar de neologisme, 1986) DEPRAVAȚIÚNEs.f. Depravare. [Cf. fr. dépravation, lat. depravatio].
depravațiune(Marele dicționar de neologisme, 2000) DEPRAVAȚIÚNEs. f. depravare. (< fr. dépravation, lat. depravatio)
depravațiune(Dicționaru limbii românești, 1939) *depravațiúne f. (lat. de-pravátio, -ónis). Med. Alterare, stricare: depravațiunea sîngeluĭ.Fig. Corupțiune, stricăcĭune: depravațiunea obiceĭurilor. – Și -ațíe și -áre.
depravațiune(Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005) depravațiúne (rar) (de-pra-, -ți-u-) s. f., g.-d. art. depravațiúnii; pl. depravațiúni
depravațiune(Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009) DEPRAVAȚIÚNE,depravațiuni, s. f. (Rar) Depravare. [Pr.: -ți-u-] — Din fr. dépravation, lat. depravatio, -onis.