demn (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DEMN, -Ă, demni, -e, adj. 1. Vrednic (de...). ♦ Capabil, destoinic.
2. (Despre oameni sau purtarea lor) Care impune respect; respectabil; rezervat, sobru. – Formație savantă din
lat. dignus (modificat după
lemn < lignum, semn < signum, etc.).
demn (Dicționar de neologisme, 1986)DEMN, -Ă adj. 1. Vrednic (de...). ♦ Capabil, destoinic.
2. Corect, respectabil; rezervat, grav. [< lat.
dignus].
demn (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)demn (démnă), adj. –
1. Vrednic, capabil de. –
2. Care impune respect.
Lat. dignum (
sec. XIX), adaptat
rom. pe baza paralelismului
signum ›
semn, lignum ›
lemn. –
Der. (din
lat. sau
fr.)
demnitar, s. m.;
demnitate, s. f.;
nedemn, adj. Formele
dignitar, dignitate sînt
înv. –
V. îndemna.demn (Marele dicționar de neologisme, 2000)DEMN, -Ă adj. 1. vrednic de... ◊ capabil, destoinic. 2. care impune respect; corect, rezervat, grav. (< lat.
dignus)
demn (Dicționaru limbii românești, 1939)*demn, -ă adj. (lat.
dignus, fr.
digne, it.
degno, pin infl. luĭ
lemn, semn). Vrednic, care merită să fie în bine, fie în răŭ:
demn de laudă, de ocară. Distins pin calitățĭ:
un om demn. În conformitate cu, tot așa de bun orĭ de răŭ:
fiŭ demn de tatăl luĭ. Adv. în mod demn.
demn (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)demn adj. m.,
pl. demni; f. démnă, pl. démnedemn (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)demn a.
1. vrednic, care merită ceva:
demn de laudă; 2. distins prin calitățile sale:
om demn; 3. grav și rezervat:
aer demn; 4. care e în conformitate cu:
fiu demn de tatăl său.demn (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DEMN, -Ă, demni, -e, adj. 1. Vrednic (de...). ♦ Capabil, destoinic.
2. Care impune respect; respectabil; rezervat, sobru. —
Din lat. dignus (după
lemn < lignum, semn < signum etc.).