ciur (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)ciur (ciúruri), s. n. –
1. Sită. –
2. Ramă pe care se întinde materialul ce se brodează. –
3. Broderie, ajur, găurele. –
4. Cutie de rezonanță, la orgă. –
5. Gaură, la anumite jocuri de copii. –
Mr. țir, megl. ciur. Lat. cibrum, formă
vulg. de la
cribrum (Candrea,
Rom., XXXI, 305-6; Pușcariu 381; Candrea-Dens., 364; REW 2324; DAR);
cf. it. crivo (Batisti, II, 1167),
port. crivo, fr. crible, sp. cribo. Se poate pleca și de la
cilibrum, forma arhaică, anterioară lui
cribrum, atestată de Dioscorides,
cf. sard. kilibru, kiliru (Rohlfs,
Estudios sobre geografia lingüistica de Italia, Granada 1952, p. 244). –
Der. ciura, vb. (a cerne; a broda);
ciurar, s. m. (persoană care vinde sau face ciururi);
ciurel, s. m. (sită; ajur);
ciurică, s. f. (batistă);
ciurui, vb. (a cerne, a trece prin ciur; a examina, a prețui; a găuri);
ciuruială, s. f. (faptul de a
ciurui);
ciuruit, s. n. (ciuruială);
ciuruitor, adj. (cernător);
ciuruitură, s. f. (rezultatul ciuruielii). Drăganu,
Dacor., II, 610, menționează pe
deciurica, vb. (
Trans. de Nord, a dezghioca), explicîndu-l de la un
lat. *
de cibricāre, puțin firesc, și care pare, datorită sensului, a se apropia mai curînd de familia lui
șorici.