datină (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DÁTINĂ, datini, s. f. 1. Obicei sau deprindere consfințită în timp și devenită tradițională pentru o colectivitate de oameni; tradiție, uzanță.
2. (Rar) Regulă, tipic. – Din
sl. dĕdina „moștenire”.
datină (Dicționaru limbii românești, 1939)dátină, în vest
détină, în est (
vechĭ)
dédină f., pl.
ĭ (vsl.
dĕdina, moștenire, infl. de dat. V.
dediță. Cp. cu baștină
). Obiceĭ, deprindere, uz:
cum este datina harțuluĭ (Cost. 1, 339).
datină (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dátină s. f.,
g.-d. art. dátinii; pl. dátinidatină (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)datină f.
1. obiceiu fixat:
datini străbune; 2. pl. apucături:
datini bune [Derivat din
dată, care, în Banat, are sensul de
datină, adică ceva dat, stabilit].
datină (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DÁTINĂ, datini, s. f. 1. Obicei păstrat din vechime, consacrat prin tradiție, caracteristic pentru o colectivitate; tradiție, uzanță.
2. (Rar) Regulă, tipic. — Din
sl. dĕdina „moștenire”.