dabilă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DÁBILĂ, dabile, s. f. (
Înv.) Impozit, dare, bir. –
Et. nec.dabilă (Dicționaru limbii românești, 1939)dábilă f., pl.
e (ung.
debella, femeĭe înaltă și slabă, cobilă. Cp. cu
rablă și
gloabă, „mîrțoagă” și „amendă”).
Trans. (și
dábălă) pl.
ele. Schelet. Gloabă, mîrțoagă.
Olt. Belea, necaz.
Vechĭ. Bir (ca și
gloabă).
dabilă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)dábilă, -e, (dabdílă). s.f. – Namilă, animal mare, greoi. (Fig.) Femeie mare, grasă: „Scapă-mă, Doamne, de dabila asta” (ref. la Fata Pădurii; Bilțiu 1999: 210). – Din dăbălăza „a se bosumfla” (DER).
dabilă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dábilă s. f.,
g.-d. art. dábilei; pl. dábiledabilă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dabilă f.
1. od. dare, impozit;
2. azi, mârțoagă. [Ung. DEBELLA; pentru raportul logic, cf.
gloabă].
dabilă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DÁBILĂ, dabile, s. f. (
Înv.) Impozit, dare, bir. —
Et. nec.