dac (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)DAC, -Ă, daci, -ce, adj. s. m. și
f. 1. Adj. Care se referă la Dacia sau la populația ei, privitor la Dacia sau la populația ei; dacic.
2. S. m. și
f. Persoană care făcea parte din populația de bază a Daciei. – Din
lat. Dacus.dac (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)DAC, -Ă (<
lat. Dacus; gr. Dakos) s. m. și
f.,
adj. 1. S. m. și
f. (La
m. pl.) Denumire dată în izvoarele antice populației autohtone tracice din spațiul carpato-danubian, cu care romanii au venit în contact în
sec. 2
î. Hr.—3
d. Hr. Centrul puterii lor a fost în Transilvania. Începând din
sec. 1
î. Hr. numele de
d. apare alternativ cu acela de
geți. Romanizați,
d. sunt elementul etnic principal al etnogenezei românilor, popor de limbă romanică.
V. Dacia, geto-daci, geți. ◊
Dacii liberi = denumire dată de istoriografia românească modernă și con¬temporană triburilor geto-dace care nu au fost înglobate în
prov. Moesia și Dacia și care au continuat să locuiască în
terit. lor (
sec. 2—3
d. Hr.), situate la V, E, NE sau S de respectivele
prov. romane. Numeroși împărați romani au adoptat, după luptele purtate împotriva lor, titlurile triumfale de
Dacicus Maximus și
Carpicus Maximus. Deși sunt caracterizați printr-o civilizație materială și spirituală asemănătoare cu aceea a geto-dacilor cuprinși între granițele romane, particularități specifice îi definesc arheologic pe
carpi (așezați între Munții Carpați și Prut), pe
d.l. din Muntenia, creatori ai culturii de tip Militari-Chilia, pe
costobocii de pe cursul mijlociu și superior al Nistrului, creatori ai culturii Lipița, și pe
d.l. din Banat, Crișana și Maramureș, creatori ai culturii Sântana-Arad.
2. Adj. Care se referă la daci
(1). ◊
Limba d. = limbă indo-europeană dispărută vorbită de daci.
dac (Dicționaru limbii românești, 1939)*dac, -ă s. (lat.
Dacus). Locuitor al Daciiĭ. Adj. Din Dacia, dacic:
arme dace.dac (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)dac adj. m.,
s. m.,
pl. daci; adj. f.,
s. f. dácă, pl. dácedac (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)dac a. și m. originar din Dacia.
dac (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)DAC, -Ă, daci, -ce, s. m. și
f.,
adj. 1. S. m. și
f. Persoană care făcea parte din populația Daciei.
2. Adj. Care aparține Daciei sau dacilor (1), privitor la Dacia ori la daci; dacic. ♦ (Substantivat,
f.) Limbă vorbită de daci (1). —
Din lat. Dacus.