curpen (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CÚRPEN, curpeni, s. m. 1. Mlădiță lungă și subțire a viței de vie sau a altei plante agățătoare, care se încolăcește sau se agață de alte plante, de araci etc.; tulpina unor plante târâtoare ca dovleacul, pepenele etc.;
p. ext. ramură tânără și flexibilă.
2. Arbust cu tulpina subțire, agățătoare și ramificată, cu frunze compuse, cu flori mari, violete sau albe, în panicule (
Clematis vitalba). –
Cf. alb. kurpen.curpen (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cúrpen (cúrpeni), s. m. –
1. Tulpină de plantă agățătoare, tulpină sarmentoasă. –
2. Nume dat mai multor plante agățătoare (Clematis vitalba; Clematis recta; Lonicera xylosteum; etc.). –
Mr. curpan, curpăn. Origine incertă. Se consideră în general că provine din
alb. kurpen, kuljpër (Densusianu,
Rom., XXXIII, 277; Meyer 213; Philippide, II, 710; Pascu, II, 219; Rosetti, I, 115; DAR); însă nu se spune nimic despre originea cuvîntului albanez. Pe de altă parte, nu pare posibil să se facă abstracție de identitatea semantică și de asemănarea fonetică a acestui cuvînt cu
curmei, care de asemenea s-a folosit probabil cu forma *
curman, cf. rezultatul
rut. kurmán. Este posibil ca ambele cuvinte să fie în legătură cu
crîmpei „bucată, felie, capăt”, din al cărui consonantism primitiv par a fi rezultat ambele
var.;
cf. și
curfan, var. din
Trans. a lui
curpen, și
crînf, var. din
Trans. a lui
crîmpei. –
Der. curpenos, adj. (sarmentos);
carpeniș, s. n. (bălării, tufe);
(în)curpeni, vb. (a înfășura, a răsuci);
curpeniță, s. f. (varietate de clematită). Dacă presupunerea noastră este exactă, trebuie să deducem că
alb. kurpen provine din
rom. sau din
mr.curpen (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)cúrpen, curpeni, (curpăn), s.m. – Mlădiță lungă de viță-de-vie sau altă plantă cățărătoare; vrej de dovleac sau de castravete. – Cuvânt autohton, cf. alb. kurpen, din i.-e. *kurep „a se învârti” (Philippide 1928, Rosetti 1962, Russu 1981, Brâncuși 1983).
curpen (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cúrpen s. m.,
pl. cúrpenicurpen (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)curpen m.
1. curmeiu de viță sălbatică;
2. Bot. (
de pădure) viță albă. [Albanez KULĬPĂR].
curpen (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)Curpen n. sat în jud. Gorjiu, însemnat pentru facerea pietrelor de moară.
curpen (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CÚRPEN, curpeni, s. m. 1. Mlădiță lungă și subțire a viței-de-vie sau a altei plante agățătoare, care se încolăcește sau se agață de alte plante, de araci etc.; tulpina unor plante târâtoare ca dovleacul, pepenele etc.;
p. ext. ramură tânără și flexibilă.
2. Arbust cu tulpina subțire, agățătoare și ramificată, cu frunze compuse, cu flori mari, violete sau albe, în panicule
(Clematis vitalba). —
Cf. alb. kurpen.