curpen (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cúrpen (cúrpeni), s. m. –
1. Tulpină de plantă agățătoare, tulpină sarmentoasă. –
2. Nume dat mai multor plante agățătoare (Clematis vitalba; Clematis recta; Lonicera xylosteum; etc.). –
Mr. curpan, curpăn. Origine incertă. Se consideră în general că provine din
alb. kurpen, kuljpër (Densusianu,
Rom., XXXIII, 277; Meyer 213; Philippide, II, 710; Pascu, II, 219; Rosetti, I, 115; DAR); însă nu se spune nimic despre originea cuvîntului albanez. Pe de altă parte, nu pare posibil să se facă abstracție de identitatea semantică și de asemănarea fonetică a acestui cuvînt cu
curmei, care de asemenea s-a folosit probabil cu forma *
curman, cf. rezultatul
rut. kurmán. Este posibil ca ambele cuvinte să fie în legătură cu
crîmpei „bucată, felie, capăt”, din al cărui consonantism primitiv par a fi rezultat ambele
var.;
cf. și
curfan, var. din
Trans. a lui
curpen, și
crînf, var. din
Trans. a lui
crîmpei. –
Der. curpenos, adj. (sarmentos);
carpeniș, s. n. (bălării, tufe);
(în)curpeni, vb. (a înfășura, a răsuci);
curpeniță, s. f. (varietate de clematită). Dacă presupunerea noastră este exactă, trebuie să deducem că
alb. kurpen provine din
rom. sau din
mr.