curmătură (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CURMĂTÚRĂ, curmături, s. f. Depresiune, adâncitură pe culmea unui deal sau a unui munte; prăpastie între doi munți sau două dealuri; șa (
4). –
Curma +
suf. -ătură.curmătură (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)curmătúră, curmătúri, s.f. (pop.)
1. secțiune transversală; crestătură, incizie.
2. depresiune, adâncitură în teren; deșelătură.
3. urmă, adâncitură, dungă.
4. (la pl.) durerile nașterii (facerii).
curmătură (Dicționaru limbii românești, 1939)curmătúră f., pl.
ĭ. Sfîrșit de deal, locu unde se termină un deal. Locu unde s´a curmat ceva, cum ar fi pe un lemn, la încheĭetura uneĭ mînĭ [!] grase ș. a. Anafor, vîrtej de apă. Cotitură, cot de rîŭ.
curmătură (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)curmătúră, -i, s.f. –
1. Depresiune, adâncitură pe culmea unui deal sau a unui munte.
2. Urmă în pământ făcută de roata carului.
3. Urma lăsată de brăcinar.
4. Lemn ciuntat (curmat) la vârf (ALR 1973: 684). – Din curma (cf. alb. kurmue) + -tură.
curmătură (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)curmătúră s. f.,
g.-d. art. curmătúrii; pl. curmătúricurmătură (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)curmătură f. vale prăpăstioasă între doi munți. [Lit. crestătură].
curmătură (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CURMĂTÚRĂ, curmături, s. f. Depresiune, adâncitură pe culmea unui deal sau a unui munte; prăpastie între doi munți sau două dealuri; șa (
4).
— Curma +
suf. -ătură.