curma (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CURMÁ, curm, vb. I.
I. 1. Tranz. (Despre sfori, frânghii, legături) A strânge tare, a pătrunde în carne; a strangula.
2. Tranz. A tăia un lemn de-a curmezișul. ♦
Tranz. și
refl. A (se) frânge, a (se) rupe.
3. Refl. (Despre oameni) A se apleca de mijloc.
II. Fig. 1. Tranz. și
refl. A (se) întrerupe brusc; a (se) termina. ♦ A(-și) pune capăt vieții, zilelor; a (se) omorî.
2. Tranz. A încheia sau a întrerupe o conversație. –
Cf. alb. kurmue.curma (Dicționaru limbii românești, 1939)curmá f., pl.
ale (ngr.
kurmás și
hurmás, d. turc. [d. pers.]
hurma). Poama curmaluluĭ. (Curmalele-s lungărețe, foarte dulcĭ și aŭ un sîmbure foarte dur. Ele cresc unele lîngă altele pe o coadă ca frunzele salcîmuluĭ). Constitue [!] un aliment al Africanilor. – Vechĭ și
hurma.curma (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)curmá (a ~) vb.,
ind. prez. 3
cúrmăcurmà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)curmà v.
1. a rupe, a frânge:
foamea îl curma la inimă; 2. fig. a întrerupe, a tăia șirul:
îi curmă vorba; 3. a înceta, a se stinge:
vieața mi se curmă. [Dintr’un primitiv
curm, trunchiu (conservat în derivatul
curmeiu), înrudit cu sinonimul gr. mod.
KORMÓS, de unde și macedo-rom.
curmatu, spetit (lit. paralizat sau butucit): sensul primitiv al verbului e a «trunchià»].
curma (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CURMÁ, curm, vb. I.
I. 1. Tranz. (Despre sfori, frânghii, legături) A strânge tare, a pătrunde în carne; a strangula.
2. Tranz. A tăia un lemn de-a curmezișul. ♦
Tranz. și
refl. A (se) frânge, a (se) rupe.
3. Refl. (Despre oameni) A se apleca de mijloc.
II. Fig. 1. Tranz. și
refl. A (se) întrerupe brusc; a (se) termina. ♦ A(-și) pune capăt vieții, zilelor; a (se) omorî.
2. Tranz. A încheia sau a întrerupe o conversație. —
Cf. alb. kurmue.