cure (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CÚRE vb. III
v. curge.cure (Dicționar de arhaisme și regionalisme, 2002)cúre vb. III (înv.)
1. a alerga, a fugi; a se grăbi.
2. a curge.
3. a se rostogoli, a se înșira, a se întinde.
4. a se decolora.
5. a pica, a picura, a izvorî.
6. a se desprinde, a cădea.
7. a atârna, a spânzura.
8. a se îngrămădi, a năvăli, a năpădi.
9. a se desfășura, a se petrece, a se întâmpla, a decurge.
10. a trece, a se scurge.
11. a rezulta, a proveni, a deriva.
cure (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cúre (-r, -rs), vb. –
1. A fugi, a merge în goană. –
2. A curge un lichid. –
3. A se scurge, a ieși o secreție din corp. –
4. A se revărsa. –
5. A se scurge lichid dintr-un vas. –
6. A se îngrămădi, a năvăli, a se îmbulzi. –
7. A se risipi, a se întinde. –
8. (Înv.) A se dezvolta, a se produce. –
9. A se scurge, a trece. –
10. (Înv.) A rezulta, a proveni, a decurge. –
11. A cădea, a se vărsa, a se risipi. –
12. A recădea. –
Var. cura. Mr. cur, curare, megl. cur. Lat. cŭrrĕre (Pușcariu 455; Candrea-Dens., 451; REW 2412; DAR);
cf. it. correre, prov.,
cat.,
sp.,
port. correr, fr. courir. Cf. și
curînd, curge. Este cuvînt
înv., aproape complet substituit în literatură prin
curge (totuși, mai sînt scriitori care preferă să scrie
cură în loc de
curge); însă este comun în limbajul popular. Asimilat în parte cu
cura „a curăța”, prin intermediul
var. Der. curător, adj. (care aleargă; curent);
curătoare, s. f. (vas de lemn care servește la a transvaza vinul), se confundă cu
der. identic de la
cura „a curăța”;
curător, s. n. (brînză în calup);
curăre, s. f. (
înv., scurgere;
înv., spermă);
curătură, s. f. (vas pentru a transvaza vinul);
cursoare, s. f. (curs revărsare; diaree; trecere a timpului; decurs), cuvînt
înv. (
sec. XVII), pe care Candrea-Dens., 459 îl derivă direct din
lat. cursoria; cursură (
var. cursătură),
s. f. (curs; revărsare; diaree), cuvînt
înv., pe care DAR îl consideră că provine direct din
lat. cursura; scure (
var. scura),
vb. (a curge, a se revărsa, a se scurge, a trece), pe care Candrea-Dens., 454 îl deduce din
lat. excŭrrĕre; scursoare (
var. scurs(ăt)ură),
s. f. (scurgere; flux; puroi; drojdie, depunere);
încura, vb. (a fugi, a face calul să fugă; despre cai, a alerga;
refl., a se fugări, a se urmări vînatul), pe care Pușcariu
Dacor., IV, 687 și DAR îl consideră
der. de la un
lat. *
incurrare, factitiv de la
currere, cf. Candrea-Dens., 463;
încurătură (
var. încurătoare),
s. f. (cursă de cai; hipodrom). –
Cf. cursă, curînd. Der. neol. curent, adj., din
lat. correntem, fr. courant; curent, s. m.;
curenta, vb. (a electrocuta);
curs, s. n., din
fr. cours; cursă, s. f., din
fr. course; cursier, s. m. (armăsar), din
fr. coursier, înv.;
cursist, s. m.;
cursiv, adj., din
fr. cursif; cursivitate, s. f.;
curier, s. m., din
fr. courrier; curtier, s. m., din
fr. courtier; curtaj, s. n., din
fr. courtage.cure (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CÚRE vb. III
v. curge.