curea (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUREÁ, curele, s. f. 1. Fâșie lungă din piele, cânepă, material plastic etc.;
spec. o astfel de fâșie folosită ca cingătoare. ◊
Expr. A-l ține (pe cineva)
cureaua (sau
curelele) = a avea curaj; a cuteza; a fi în stare (să...).
2. (În sintagma)
Curea de transmisie =
a) bandă de piele sau de pânză continuă, flexibilă și rezistentă, cu ajutorul căreia se poate transmite mișcarea de rotație și puterea corespunzătoare de la un scripete (sau un arbore) de mașină la altul;
b) fig. ceea ce servește ca intermediar pentru a transmite ceva.
3. (
Înv. și
pop.) Măsură de lungime egală cu circa 16 picioare;
p. ext. fâșie lungă și îngustă de pământ. –
Lat. corrigia.curea (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cureá (curéle), s. f. –
1. Fîșie lungă din piele, material plastic etc. folosită ca cingătoare. –
2. Bici. –
3. Șiret de piele. –
4. Centură, fașă, legătură. –
5. Toartă, mîner de piele al unor obiecte grele. –
6. (Înv.) Măsură de 16 picioare. –
7. Limbă de pămînt, margine de grind. –
8. Dans popular. –
9. (Înv.) Joc de noroc tipic pentru unii șarlatani care frecventau tîrgurile, interzis în 1820 de domnitorul Alexandru Șuțu. –
Mr. curao, megl. curauă. Lat. corrigia (Diez, I, 250; DAR). Rezultatul
rom. este normal, în privința fonetismului,
cf. Rosetti, I, 75; totuși, se preferă adesea un
der. ipotetic de la
corium (Densusianu,
Rom., XXXIII, 277), de tipul *
corella (Pușcariu 459; Iordan,
Dift., 59) sau *
coriella (Meyer,
Alb. St., IV, 79; Pascu, I, 73); însă
cf. sard. korria, sp. correa. Sensul 7 apare și în
sard. –
Der. curelar, s. m. (meșter care face curele, hamuri);
curelărie, s. f. (meșteșugul curelarului; atelierul curelarului);
curelușe, s. f. (bici);
încurela, vb. (a strînge în curele, a încinge). Din ro, par a proveni
ngr. ϰουρέλι „cîrpă” și ϰουρελιάζφ „ a tăia în fîșii; a face bucăți”, și
mag. kurélye (Edelspacher 17).
curea (Dicționar enciclopedic, 1993-2009)CUREA, Ioan (1901-1977,
n. sat Iertof,
jud. Caraș-Severin), astronom român.
Prof. univ. la Timișoara. Lucrări de astronomie și de seismologie. A înființat Observatorul astronomic și stația seismologică din Timișoara, pe care le-a dotat cu aparate de construcție proprie.
curea (Dicționaru limbii românești, 1939)cureá f., pl.
ele (d. lat.
corrĭgia, curea de la încălțăminte; it.
coreggia, fr.
courroie, sp.
correa, pg.
correia. Guturala între vocale a dispărut ca și în
eŭ, graur și
urez). Fășie [!] lungă și îngustă de pele [!]. Moșioară lungă și îngustă, sfoară. O veche măsură de lungime de 16 picĭoare.
Nu mă țin (lasă) curelele saŭ
nu mă ține (lasă) cureaŭa, nu-mĭ dă mîna, nu pot, nu îndrăznesc să fac un lucru.
curea (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cureá s. f.,
art. cureáua, g.-d. art. curélei; pl. curéle, art. curélelecureà (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cureà f.
1. fășie de piele lungă și îngustă:
a-l ținea cureaua, a-i da mâna, a îndrăzni;
2. teren lung și îngust (termen de hotărnicie);
3. măsură de lungime de 16 picioare. [Lat. CORRIGIA].
curea (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CUREÁ, curele, s. f. 1. Fâșie lungă din piele, cânepă, material plastic etc. cu numeroase întrebuințări;
spec. o astfel de fâșie folosită pentru a lega, a strânge, a fixa ceva (în jurul mijlocului); cingătoare. ◊
Expr. A-l ține (pe cineva)
cureaua (sau
curelele) = a avea curaj; a cuteza; a fi în stare (să...).
2. (În sintagma)
Curea de transmisie = a) bandă de piele sau de pânză continuă, flexibilă și rezistentă, cu ajutorul căreia se poate transmite mișcarea de rotație și puterea corespunzătoare de la un scripete (sau un arbore) de mașină la altul;
b)
fig. ceea ce servește ca intermediar pentru a transmite ceva.
3. (
Înv. și
pop.) Măsură de lungime egală cu circa 16 picioare;
p. ext. fâșie lungă și îngustă de pământ. —
Lat. corrigia.