cujbă - explicat in DEX

cujbă (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)
CÚJBĂ, cujbe, s. f. 1. Bucată de lemn bifurcată la capăt, care se fixează în pământ sau într-un zid și de care se leagă sau se atârnă, cu un lanț, ceaunul deasupra focului. 2. (Reg.) Nuia bine răsucită și pârlită în foc, întrebuințată în loc de frânghie. – Din scr. gužba.

cujbă (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)
cújbă (cújbe), s. f. – 1. Nuia flexibilă ce servește la legat. – 2. Partea împletită a biciului. – 3. Lanț cu cîrlig pentru ceaun. – 4. Traversă de piept, la războiul de țesut. – Var. gujbă. Sb. gužba „legătură a plugului” (DAR; cf. Cihac, II, 447), cf. mag. guzsba, ceh. vazba „legătură”. Hasdeu, Col. lui Traian, 1876, 32, credea că este cuvînt dacic. Cf. gînj. – Der. (în)cujba, vb. (a înfoi, a curba; a supune; a înmuia, a face să cedeze); încujbătură, s. f. (încovoiere); cujbar, s. n. (cotitură, sinuozitate); cujbi, vb. (Arg., a bate).

cujbă (Dicționaru limbii românești, 1939)
cújbă f., pl. e (rut. gužba, nuĭa de salcie, sîrb. gužba, șumuĭog, bg. gužba, sarma, d. vsl. gonžba, gonžĭ, legătură, gînj; secuĭește guzsba, cujbă. V. gujbă, gînj, vînj). Lemnu saŭ feru [!] de care se atîrnă ceaunu deasupra foculuĭ (V. cocaĭe și pirosteĭe). Crăcană care susține o macara (un scripț). Cureaŭa care ține lopata legată de scarmos la luntre (numită și salamastră).

cujbă (Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș, 2011)
cújbă, -e, s.f. – Dispozitiv (din lemn) pe care se agață căldarea deasupra vetrei; lemn încovoiat. – Cuvânt autohton (Hasdeu 1894).

cujbă (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)
cújbă s. f., g.-d. art. cújbei; pl. cújbe

cujbă (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)
cujbă f. 1. lemn fixat oblic în perete, cu crestături, de care se sprijină coada căldării și a ceaunului: cujba ține locul pirostriilor; 2. lemnul încovoiat al luntrei. [Rut. KUJBA, nuia ide salcie].

cujbă (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)
CÚJBĂ, cujbe, s. f. 1. Bucată de lemn bifurcată la capăt, care se fixează în pământ sau într-un zid și de care se leagă sau se atârnă, cu un lanț, ceaunul deasupra focului. 2. (Reg.) Nuia bine răsucită și pârlită în foc, întrebuințată în loc de frânghie. — Din sb. gužba.