cuibări (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUIBĂRÍ, cuibăresc, vb. IV.
1. Refl. (Despre păsări) A-și face cuibul undeva; a-și face loc în cuibar. ♦
Fig. (Despre oameni și despre animale) A se așeza cât mai bine într-un loc; a se ghemui. ♦
Fig. A se adăposti. ♦
Fig. A se aciua, a se pripăși.
2. Tranz. (Rar) A așeza găinile în cuibar.
3. Tranz. A mușuroi porumbul, cartofii etc. – Din
cuibar.cuibări (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cuibărí (a ~) vb.,
ind. prez. 1
sg. și 3
pl. cuibărésc, imperf. 3
sg. cuibăreá; conj. prez. 3
să cuibăreáscăcuibări (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cuibărí v.
1. a-și face cuibul;
2. a se pune pe cuibar (vorbind de păsări);
3. fig. a se așeza undeva;
4. a prăși porumbul sau fasolea făcându-i moșoroiu la rădăcină.
cuibări (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CUIBĂRÍ, cuibăresc, vb. IV.
1. Refl. (Despre păsări) A-și face cuibul (1) undeva; a-și face loc în cuibar. ♦
Fig. (Despre oameni și despre animale) A se așeza cât mai bine într-un loc; a se ghemui. ♦
Fig. A se adăposti. ♦
Fig. A se aciua, a se pripăși.
2. Tranz. (Rar) A așeza găinile în cuibar.
3. Tranz. A mușuroi porumbul, cartofii etc. — Din
cuibar.