cucui (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUCÚI, cucuie, s. n. 1. Umflătură la cap provocată de lovirea cu un corp tare.
2. (
Reg.) Moț de pene la capul păsărilor. –
Lat. *cucullius (=
cucullus).
cucui (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)cucúi (cucúie), s. n. –
1. Moț de pene la păsări. –
2. Vîrf, culme, apogeu. –
3. Culme, creastă. –
4. Umflătură, protuberanță. –
5. Umflătură la cap provocată de lovirea cu un corp tare. –
Mr. cucul’u, megl. cucul’. Lat. *cucullium, în loc de
cucullus (Candrea-Dens., 419; Pascu, I, 71),
cf. ngr. ϰουϰούλιον (de unde
sl. kukuli, rom. cuculiu, s. n.,
înv., potcap caracteristic călugărilor ortodocși,
sec. XVII,
cf. culion), ›
alb. kukül’ „glugă”.
Cf. și
calabr. cuccua „tumoare, bășică”,
calabr. kukuggyata „ciocîrlie”, nume datorat moțului.
Der. susținută de Pușcariu,
Dacor., IX, 440 și DAR, din
lat. coccum „boabă”, cu
suf. -
ui, este de nesusținut, atît din cauza dificultății de a explica semantic primele sensuri ale cuvîntului
rom., cît și a rezultatului din dialecte. Din
gr. ϰουϰούλιον „pustulă”, după Roesler 571; anterior
indoeurop., după Lahovary 323. Este cuvînt general cunoscut; însă în vest se folosește adesea cu sensul de „cocoș” (ALR, I, 6).
Der. cucuia, vb. refl. (a se umfla, a face cucuie; despre păsări, a se duce la culcare, a se cocoța, a se sui; a se găti, a se dichisi);
cucuiat, adj. (moțat; care are cucuie; cocoțat; deosebit, ieșit din comun);
cuculei, s. n. (culme, înălțime).
Sb. kukulj „glugă” nu provine din
rom., cum credea Candrea,
Elemente, 407, ci din
mag.cucuĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)1) cucúĭ n., pl.
ĭe (lat.
cucullium saŭ
cucullio =
cucullus, cuculla, glugă, înrudit cu
cucutium, un fel de glugă. De aicĭ maĭ vin: it.
cocolla, fr.
coule și
cagoule, apoĭ ngr.
kukúlĭ, sîrb.
kúkulj și rus.
kúkulĭ, glugă; înrudite maĭ sînt și:
curculez, gurguĭ, pupuĭ, țuguĭ, glugă, cocoț, cocoașă, gogoașă, gogoloș, gogolesc ș. a. V.
cuculion). Unflătură [!] produsă pe cap de o lovitură. Moțu păsărilor.
cucuĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)2) cucúĭ și
-ĭéz v. tr. (d.
cucuĭ 1). Cocoț. V. refl.
Țiganu se cucuĭase tocma'n capu meseĭ.cucuĭ (Dicționaru limbii românești, 1939)cúcuĭ, a
-í v. intr. V.
cucăĭ.cucui (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cucúi s. n.,
pl. cucúiecucui (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cucui v. a cânta ca cucul.
cucui (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CUCÚI, cucuie, s. n. 1. Umflătură la cap provocată de lovirea cu un corp tare.
2. (
Reg.) Moț de pene pe cap la unele păsări. —
Lat. *cucullius (=
cucullus).