cucuiat (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CUCUIÁT, -Ă, cucuiați, -te, adj. (
Reg.)
1. (Despre păsări)
Moțat; (despre pui de animale cornute) căruia încep să-i crească coarnele.
2. (Despre oameni) Cocoțat pe ceva. [
Pr.:
-cu-iat] –
Cucui +
suf. -at.cucuĭat (Dicționaru limbii românești, 1939)cucuĭát, -ă adj. (d.
cucŭĭ). Cu cucuĭ. Cu moț, moțat:
găină cucuĭată. Cocoțat. S. f.
Iron. Moartea:
l-a trimes la cucuĭata!cucuiat (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)cucuiát (
reg.)
adj. m.,
pl. cucuiáți; f. cucuiátă, pl. cucuiátecucuiat (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)cucuiat a.
1. moțat:
găină cucuiată; 2. cocoțat:
cucuiat pe un zid; 3. cu cucuie:
fruntea-i cucuiată PANN.
cucuiat (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CUCUIÁT, -Ă, cucuiați, -te, adj. (
Reg.)
1. (Despre păsări) Moțat; (despre pui de animale cornute) căruia încep să-i crească coarnele.
2. (Despre oameni) Cocoțat pe ceva. [
Pr.: -
cu-iat]
— Cucui +
suf. -at.