crede (Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a, 1998)CRÉDE, cred, vb. III.
1. Tranz. A fi încredințat sau convins de un fapt, de existența sau de adevărul unui lucru. ◊
Expr. Cred și eu! = se înțelege de la sine, nu e de mirare.
Ce (sau
cum)
crezi? se zice pentru a exprima o amenințare sau o afirmare sigură.
2. Intranz. A recunoaște dreptatea cuiva, a fi înțelegător față de durerea sau de suferința cuiva. ◊
Expr. A nu-i veni (cuiva)
să creadă sau
a nu-și crede ochilor (sau
urechilor), exprimă mirarea față de un lucru de necrezut.
3. Tranz. A socoti, a fi de părere, a-și închipui, a i se părea. ♦ A considera pe cineva altfel decât este în realitate. ♦
Refl. A avea despre sine o părere exagerat de bună; a fi îngâmfat.
4. Intranz. A avea încredere deplină în cineva sau în ceva; a-și pune toată nădejdea în cineva sau în ceva.
5. Intranz. A admite existența lui Dumnezeu și a accepta dogmele bisericii;
p. ext. a avea o anumită credință religioasă. –
Lat. credere.crede (Dicționarul etimologic român, 1958-1966)créde (-d, -ezút), vb. –
1. A socoti, a-și imagina, a-și închipui. –
2. A fi de părere. –
3. A avea încredere. –
4. A avea credință religioasă. –
5. A da credit părerii altcuiva. –
6. A înțelege, a compătimi, a fi înțelegător față de durerea cuiva. –
7. (
Refl.) A fi îngîmfat, a avea o părere bună despre sine. –
Mr. cred, cridzui, credere, istr. credu. Lat. crēdĕre (Pușcariu 411; Candrea-Dens., 404; REW 2307; DAR);
cf. it. credere, prov.,
v. cat. creire, fr. croire, sp. creer, port. crer. –
Der. crez, s. n. (totalitatea principiilor cuiva, concepția de viață);
crezut, s. m. (persoană de încredere; împuternicit);
necrezut, adj. (incredibil);
crezător, adj. (încrezător; credul);
crezare, s. f. (încredere);
crezămînt, s. n. (încredere, credit);
încrede, vb. (a încredința ceva cuiva; rar, a asigura;
înv., a converti, a convinge;
refl., a avea încredere, a avea siguranță, a spera);
încrezut, adj. (încrezător; fidel; mîndru, înfumurat);
încrezător, adj. (încrezător, credul);
neîncrezător, adj. (incredul; bănuitor);
încredere, s. f. (siguranță, credință; credulitate);
neîncredere, s. f. (lipsă de încredere, suspiciune);
încrezămînt, s. n. (
înv., credință).
Cf. credință. Der. neol. creanță, s. f. (credit), din
fr. créance; credență, s. f. (
înv., bufet, mobilă), din
it. credenza, sec. XVIII; în
Trans., cu
var. înv. credenț, din
germ. Kredenz(tisch); credit, s. n., din
it. credito, fr. crédit; credita, vb., din
fr. créditer; (a)creditivă, s. f., din
germ. Akkreditiv; creditor, s. m., din
it. creditore; credul, adj., din
fr. crédule; credulitate, s. f., din
fr.;
incredul, adj.;
credibilitate, s. f.crede (Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită, 2005)créde (a) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl.
cred, 1 pl.
crédem; conj. prez. 3
să creádă; imper.
créde / crezi; ger
crezấnd; part.
crezútcrede (Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a, 1929)crede v.
1. a fi convins că un lucru e adevărat:
sătulul nu crede celui flămând; 2. a avea încredere în cineva, a urma sfaturilor sale:
crede ce-ți spun; 3. a socoti, a presupune:
cred că vei reuși; 4. a avea credință:
a crede în D-zeu; 5. a avea o părere (adesea exagerată) despre sine:
el se crede. [Lat. CREDERE].
crede (Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită), 2009)CRÉDE, cred, vb. III.
1. Tranz. A fi încredințat sau convins de un fapt, de existența sau de adevărul unui lucru. ◊
Expr. Cred și eu ! = se înțelege de la sine, nu e de mirare.
Ce (sau
cum)
crezi ? se zice pentru a exprima o amenințare sau o afirmare sigură.
2. Intranz. A recunoaște dreptatea cuiva, a fi înțelegător față de durerea sau de suferința cuiva. ◊
Expr. A nu-i veni (cuiva)
să creadă sau
a nu-și crede ochilor (sau
urechilor), exprimă mirarea față de un lucru de necrezut.
3. Tranz. A socoti, a fi de părere, a-și închipui, a i se părea. ♦ A considera pe cineva altfel decât este în realitate. ♦
Refl. A avea despre sine o părere exagerat de bună; a fi îngâmfat.
4. Intranz. A avea încredere deplină în cineva sau în ceva; a-și pune toată nădejdea în cineva sau în ceva.
5. Intranz. A admite existența lui Dumnezeu și a accepta dogmele bisericii;
p. ext. a avea o anumită credință religioasă. —
Lat. credere.